Airiños, airiños, aires

Airiños, airiños, aires,
airiños da miña terra,
airiños, airiños, aires,
airiños levaime a ela.

Sin ela vivir non podo,
non podo vivir contenta,
que a donde queira que vaia
cróbeme unha sombra espesa.
Cróbeme unha espesa nube
tal preñada de tormentas,
tal de soidás preñada
que a miña vida envenena.
Levaime, levaime, airiños,
como unha folliña seca,
que seca tamén me puxo
a callentura que queima.
¡Ay! si non me levás pronto,
airiños da miña terra,
si non me levás, airiños,
quisais xa non me conesan,
que a frebe que de min come
vaime consumindo lenta,
e no meu corazonciño
tamén traidora se ceiba.

[…]

Levaime, levaime, airiños,
levaime a donde espera
unha nai, que por min chora,
un pai que sin min n´alenta,
un irman por quen daría
a sangue das miñas venas,
e un amoriño, a quen alma
e vida prometera.
Si pronto non me levades
¡ay! morrerei de tristeza,
soia, nunha terra estraña
donde estraña me alomean,
donde todo canto, miro,
todo me dice ¡Estranxeira!

¡Ay! miña probe casiña!
¡Ay! miña vaca vermella,
años que balás nos montes
pombas qu´arrulás nas eiras,
mozas que atruxás bailando
redobre das castañetas,

[…]

¡Ai! quen fora paxariño
de leves alas lixeiras
¡Ai! con que prisa voara
toliña de tan contenta,
para cantar á alborada
nos campos da miña terra!
Agora mesmo partira,
partira como unha frecha,
sin medo as sombras da noite,
sin medo a noite negra;
e que chovera ou ventara,
e que ventara ou chovera,
voaría, voaría
hasta que alcansase a vela.
Pero non son paxariño
e irei morrendo de pena,
xa en lagrimas convertida,
xa en sospiriños desfeita.

[…]

Non permitás que aquí morra,
airiños da miña terra,
que inda penso que de morta
hei de sospirar por ela.
Aínda penso, airiños, aires,
que dimpois de morta sea
e aló polo campo santo,
donde enterrada me teñan,
pasés na calada noite
runxindo antre a folla seca,
ou murmurando medrosos
antre as brancas calaveras;
inda dimpois de mortiña,
airiños da miña terra,
Heivos de berrar: “ ¡Airiños,
airiños, levaime a ela!

Vânticele, vânturi, vânturi

Vânticele, vânturi, vânturi
voi, vânturi din ţara mea
vânticele, vânturi, vânturi
vânturi, duceţi-mă la ea.

Fără ea să trăiesc nu pot,
nu pot trăi bucuroasă,
că pe oriunde m-aş duce
m-acoperă o umbră deasă.
M-acoperă un nor negru
prea încărcat de furtună
încărcat de singurătate
îmi toarnă-n viaţă mătrăgună.
Duceţi-mă, duceţi, vânturi,
ca pe-o frunzuliţă-uscată,
cum uscată eu rămas-am
de febra care mă arse.
Vai! de nu m-ăţi duce iute,
voi, vânturi din ţara mea,
de nu m-ăţi lua, voi vânturi,
poate nu m-or mai cunoaşte,
că febra ce mă macină
cu-ncetul mă mistuieşte
şi până la inimioară
trădătoare se strecoară.

[…]

Duceţi-mă, duceţi, vânturi,
duceţi-mă unde-aşteaptă
o mamă ce după mine plânge,
un tată ce fără mine se stinge,
un frate pentru care-aş da şi
sângele ce-mi curge-n vine,
şi-o iubire, cui eu sufletul
şi viaţa i-am promis-o.
Dacă nu m-ăţi duce iute,
vai! muri-voi de tristeţe,
singură, prin ţări străine,
unde toţi îmi zic străină,
unde tot ce văd cu ochii,
tot îmi spune: Venetică!

Vai! biata mea căsuţă,
Vai! văcuţa mea roşcată,
mieii behăind pe munte
porumbeii în livadă,
fetişcane ce dansează
în bătăi de castaniete,

[…]

Vai! de-aş fi o păsăruică
cu sprintene aripi uşoare
cu câtă grabă aş zbura, vai,
nebună de fericire
ca să cânt de dimineaţă
în câmpurile ţării mele!
Chiar acum eu aş porni-o,
aş pleca precum săgeata,
fără teamă de-umbra nopţii,
fără teamă de noaptea neagră;
şi de-o fi ploaie sau vânt,
şi de-o fi vânt sau ploaie,
aş zbura, da, aş zbura,
până ce-aş ajunge acolo.
Dar nu sunt o păsăruică
şi-o să mor de-amărăciune,
în lacrime preschimbată,
în suspine risipită.

[…]

Nu mă lăsaţi să mor aicea,
voi, vânturi din ţara mea,
fiindcă chiar şi după moarte
cred c-oi plânge după ea.
Cred încă, voi vânticele,
că după ce-oi fi murit
şi când voi prin ţintirim,
unde îngropată oi fi,
veţi trece-n tăcuta noapte,
foşnind printre frunze moarte,
sau cu şoapte temătoare
printre hârcile-albicioase,
chiar şi după ce-oi fi moartă,
voi, vânturi din ţara mea,
Eu striga-voi: „Vânticele,
vânturi, duceţi-mă la ea!”

TRADUCIÓN AO ROMANÉS DE ADINA IOANA VLADU

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

DESCARGAR CARTEL-POEMA

descargar-pdf
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

< VOLVER A ROSALÍA É MUNDIAL